Chitară
Chitare acustice. În stânga, o chitară standard („obişnuită”), iar în dreapta, o
chitară bas Chitara ori ghitara (pl. chitare, ghitare '[1]) este un instrument muzical cu coarde ciupite. Ea are un gât lung, delimitat cu ajutorul tastelor (en. frets), şi o cutie de rezonanţă ale cărei ambe feţe sunt plane. În lateral, se formează „umerii” caracteristici, rotunzi, care dau corpului forma cifrei 8. Acordajul standard în cvarte perfecte (cu o singură excepţie) aduce cu cel al instrumentelor din familia violei (viola da gamba, violone ş.a.).
Chitara joacă un rol important în numeroase genuri muzicale aparţinând folclorului, dar îndeosebi muzicii de consum. Între aceste genuri, se numără muzica blues, country, folk, flamenco, jazz, rock şi pop. Practica contemporană include chitara cu şase corzi (acustică, mult mai rar electrică) în muzica cultă astfel: repertoriul specific este cântat la chitară „clasică” (ale cărei corzi sunt fabricate din nailon), muzica veche (renascentistă sau barocă), în lipsa unui instrument mai potrivit, se execută la chitară cu corzi de oţel, iar muzica contemporană se va executa la ambele, în funcţie de indicaţiile din partitură. La chitară se poate cânta folosindu-se exclusiv proprietatea acustică a corpului chitarei (în care se propagă undele sonore create de vibraţia corzilor la ciupire) sau folosindu-se un amplificator (potrivit atât la chitare electrice, cât şi la cele acustice) ce creşte în intensitate şi modelează, în funcţie de preferinţele chitaristului, semnalul captat de dozele electromagnetice montate în apropierea corzilor.
Istoria chitarei
Apariţia chitarei constituie o invenţie târzie, ce aparţine de Renaştere (sec. XVI).[3] În schimb, inventarea tehnologiilor fără de care nu s-ar fi putut realiza aceasta şi construirea instrumentelor al căror descendent direct este, datează din timpuri mult mai vechi. Istoricul chitarei va face referire şi la instrumentele cordofone care au purtat pe rând acelaşi nume, fără a avea prea mult în comun în ce priveşte construcţia. Având la bază etimologia comună, aceste instrumente şi chitara au fost puse „forţat” laolaltă; totuşi, studiile efectuate de Michael Kasha în anii 1960 au adus argumente definitive în această direcţie, arătându-se că etimologia nu genera în fapt alte indicii de rudenie între instrumente, ci arăta cel mult cum a ajus să desemneze aceeaşi denumire varietăţi foarte diverse de-a lungul timpului şi spaţiilor geografice traversate
Pianul (prescurtarea comună a cuvântului de origine italiană pianoforte) este un instrument muzical foarte răspândit, în care sunetul este produs de corzi metalice fixate pe o placă de rezonanţă din lemn, lovite de ciocănele acoperite cu pâslă, prin intermediul un
ei claviaturi. Pianele moderne au corzile montate într-un cadru metalic, de obicei turnat din fontă şi finisat cu lac şi pulbere de bronz (motiv pentru care este numit, impropriu, şi „placă de bronz”). Acesta are rolul de a rezista tensiunii mari exercitate de corzi, care altfel ar deforma structura din lemn a pianului.
Istoria pianului
Povestea pianului începe la jumatatea secolului al XII-lea cu primul său strămoş - monocordul cu clape - căruia ulterior i-au fost adăugate mai multe coarde, transformându-se în mult mai cunoscultul clavicord, care funcţiona printr-un mecanism de atingere a coardelor în momentul apăsării clapelor. Până la începutul secolului al XV-lea, clavicordul ajungea să aibă zece coarde, fiecare dintre ele producând cel puţin două note prin atingerea coardelor în două puncte diferite pe lungimea acesteia.
Un alt instrument premergător pianului a fost clavecinul, care producea sunete atunci când în urma atingerii clapelor coardele erau ciupite de pene de lemn, aşa cum buricul degetelor ciupeşte coardele de chitară. Acesta avea însă dezavantajul de a nu permite celui care cînta să ofere dinamism muzicii. Deşi a fost des utilizat pe parcursul a două sute de ani, până în secolul al XVIII-lea claviatura sa ajungând până la opt octave, clavecinul a pierdut treptat teren în faţa unui nou instrument numit pianoforte. În 1709, italianul Bartolomeo Cristofori din Padova, fabricant de clavecine, începea construcţia primului mecanism de pian pe principiul atingerii coardelor cu ciocănele, fără ca acestea să rămână în contact cu coarda după producerea sunetului. În plus, impactul ciocănelelor putea fi controlat cu ajutorul pedalelor. Denumirea de pianoforte, menţinută până în 1850, a fost dată tocmai datorită acestui principiu de funcţionare care permitea obţinerea unui sunet variat şi clar, mai lung sau mai scurt, mai tare sau mai încet, în funcţie de dorinţa celui care acţiona clapele. Invenţia lui Cristofori a fost menţionată pentru prima dată în 1711, împreună cu o schiţă a instrumentului, într-un document scris de către Francesco Scipione Maffei, constituind sursa de inspiraţie pentru prima generaţie de fabricanţi de piane. De-a lungul vieţii, Bartolomeo Cristofori a construit aproximativ douăzeci de piane, doar trei dintre acestea, care datează din anul 1720, păstrîndu-se până în zilele noastre în muzee din Europa şi SUA.
Oboiul este un instrument muzical de suflat din lemn, cu ancie dublă. Însăşi etimologia nume
lui său indică acest fapt (fr. hautbois – „lemn înalt/sonor”). În perioada interbelică, denumirea instrumentului în limba română era oboe (din limba italiană), iar mai devreme se folosea chiar forma franţuzească – hautbois. Interpretul la oboi se numeşte oboist.
Oboiul poate reprezenta şi un registru de orgă cu tuburi, care imită sunetul instrumentului cu acelaşi nume.
Istoria oboiului
Originile instrumentului sunt foarte vechi, încât instrumente rudimentare care să folosească acelaşi principiu de emisie a sunetului (ancia dublă) sunt cunoscute încă din Antichitate. Un binecunoscut instrument de suflat din Grecia antică ce pare să fi folosit o astfel de ambuşură este aulos. Există numeroase alte exemple de instrumente din spaţiul european care au prefigurat oboiul modern. Astfel, oboiul medieval (engl. shawm) a evoluat în Franţa secolului al XVII-lea către oboiul baroc, capabil de un ambitus identic cu cel al unui blockflöte sopran (două octave şi un ton, pornind de la do central); înaintarea la octavă se făcea prin suflu, iar numărul de clape era redus. Perfecţionarea instrumentului către forma în care e cunoscut astăzi, oboiul modern, a implicat lărgirea ambitusului (până la trei octave, folosind tehnici speciale), stabilirea unui sistem de clape cu funcţiuni semi-automate (astăzi, în număr de 45) şi reducerea cu mult a diametrului instrumentului.
Vioara este un instrument muzical cu coarde şi arcuş. Coardele sunt acordate în cvinte perfecte şi su
nt întinse peste una din feţele unei cutii de rezonanţă, vibrând atunci când arcuşul este tras peste ele sau când sunt ciupite.
Comparativ cu celelalte instrumente cu coarde şi arcuş (viola, violoncelul şi contrabasul), vioara este cel mai mic instrument şi generază sunetele cele mai înalte.
Alţi termeni populari folosiţi pentru vioară sunt: violină, scripcă, diblă, lăută sau regional ceteră.
Persoana care cântă la vioară se numeşte violonist sau lăutar. Persoana care construieşte sau repară o vioară se numeşte lutier.
Istoria viorii
Vioara a apărut în nordul Italiei, în prima parte a secolului al XVI-lea. Cel mai probabil a fost inspirată de trei tipuri de instrumente: rebec (care exista încă din secolul al X-lea), viola da gamba şi viola da braccio. Una din primele descrieri explicite a instrumentului, inclusiv a folosirii lui, a fost în Epitome musical de Jambe de Fer într-o lucrare publicată în anul 1556, la Lyon. Deja la acea vreme vioara începea să se răspândească în Europa.
Din documente reiese că cea mai veche vioară cunoscută care avea patru coarde (aşa cum au viorile moderne) a fost construită în 1555 de către Andreea Amati (Andrea Amati). Viorile care au precedat-o aveau doar trei coarde. Vioara a devenit imediat un instrument răspândit atât printre muzicanţii din stradă, cât şi printre nobili; spre exemplu în anul 1560, regele Carol IX al Franţei i-a comandat lui Amati 24 de viori. Cea mai veche vioară, care există şi în zilele noastre, a făcut parte din acest lot, fiind construită de Amati în 1564, la Cremona: Charles IX.
Vioara sau violina este cel mai răspândit instrument muzical care face parte din familia instrumentelor cu coarde. Datorită timbrului cristalin, expresiv şi plin de frumuseţe, vioara este principala purtătoare a melodiei. Strălucirea şi căldura sunetului ei o aşează în fruntea instrumentelor din orchestră. Sunetele emise de vioară pot reda cele mai variate sentimente, ca: duioşie, măreţie, visare, forţă, etc.
Primul instrument cu coarde şi arcus, numit "ravanastron" (întâlnit pe meleagurile Indiei), are o origine populară străveche (5000 ani i.e.n). Acest strămoş al viorii a fost răspândit în China cu denumirea de „vioară” sau „vielă chineză”. Prima perfecţionare a ravanastronului o fac arabii şi perşii numind instrumentul „kemang a Guz”, care mai târziu a pătruns în Europa evoluând în „rebab” (rebeb sau rebab, robab, kemants).
Vioara are următoarele părţi:
- 1. corpul viorii (faţa sau tăbliţa; eclisele; spatele; bara de rezonanţă; popic)
- 2. gâtul (capul; gâtul propriu-zis; limba; prăguşul)
- 3. părţi independente (căluşul; coardele; cordarul; bărbia)
Arcuşul are urmatoarele părţi:
- 1. bagheta
- 2. garnitura de păr (din coadă de cal)
- 3. scaunul sau capra
- 4. dispozitiv mecanic (şurub)
voi aţi auzit de acest citat celebru, dar mai puţin cunoaşteţi cine l-a scris şi cu ce ocazie. E vorba de Horace Walpole (1717-1797), fiul prim-ministrului Marii Britanii, Robert Walpole. Horace Walpole, în afară că a îmbrăţişat cariera de politician (ca şi tatăl său), a fost şi un strălucit om de litere, istoric de arte şi anticar. El e foarte cunoscut pentru că a fost creatorul romanului gotic, prin opera sa “Castelul din Otranto” (1764). 
